Pentru ca ne plac ceainariile si intimitatea care se creeaza acolo intre oameni, in aburul parfumat de narghilea, in aromele ceaiului si clinchetul linguritelor, ne-am dorit sa infiintam o ceainarie... virtuala. Aici ne vom intalni cu cei care traiesc in cultura: scriitori, actori, regizori, artisti plastici.
Pe fiecare din oaspetii nostri il vom indemna sa se opreasca o clipa, ca sa povestim si sa savuram un ceai virtual.

Prozatoarea Florina Ilis a sosit cea dintai in ceainarie, lasand in urma amintirea unei prezente discrete si delicate, deloc proportionala cu forta narativa a acestei autoare indelung premiate. Noi am asociat-o cu aroma feminina a iasomiei si cu gustul usor intepator al cuisoarelor.

Florina Ilis (n. 1968) - OPERA
Haiku si caligrame (2000),
Coborirea de pe cruce (2001)
Chemarea lui Matei (2002)
Cruciada copiilor (2005)
Cinci nori colorati pe cerul de rasarit (2006)

Premii
Premiul „Cea mai buna carte de proza a anului 2005” (acordat de USR in 2006).
Premiul USR Cluj pe 2005. Premiul Cartea Anului 2005, acordat de Romania literara si Fundatia Anonimul.
Premiul revistei Cuvantul pentru proza.
Premiul pentru proza oferit de Radio Romania Cultural.

Interviu cu prozatoarea Florina Ilis

...Realitatea funcţionează în ritmul aproape imposibil de descris al unor procese concomitente şi imprevizibile care au loc şi care determină, uneori arbitrar şi echivoc, firul evenimentelor...

S-a vorbit despre faptul ca scriitura Dvs. este foarte fireasca, pare ca
vine dintr-o nevoie organica de a scrie. Cum ati defini relatia Dvs. cu
scrisul?

Cred că, în mod paradoxal, una dintre cele mai importante funcţiuni ale organismului nostru, respiraţia, este cea mai puţin „conştientizată” ca fiind o activitate care să solicite atenţia noastră fiziologică. Şi, totuşi, întreg aparatul respirator este un mecanism complex care pune în mişcare energii fără de care viaţa noastră nu ar posibilă. Scrisul reprezintă pentru mine plămânii existenţei mele artistice. De aici, poate, sentimentul că ceea ce scriu este atât de viu, că este ca o respiraţie firească a unui suflu imperceptibil, dar natural, al organismului meu. Şi, totuşi, nu trebuie să se înţeleagă că sunt departe de mine atunci când scriu, că nu fac decât să-mi las „plămânii” să-şi îndeplinească funcţiunile prestabilite biologic. Faţă de poezie, care este mult mai concentrată, proza presupune, pe lângă momentele de creaţie, perioade de documentare, de studiu şi lectură, perioade de observaţie şi înţelegere a vieţii. Fără această „baie” de real scriitorul se rupe de lumea lui, detaşându-se de existenţă şi de manifestările vieţii, riscând un scris artificial şi lipsit de esenţă. Lumea este aerul pe care îl respir şi-l transform în scriitură într-un proces permanent de decantare.

Personajele Dvs. frapeaza prin autenticitate, si totusi apartin unor lumi
atat de diferite. Care este calea de acces a Florinei Ilis la aceste lumi?

Trebuie să existe în orice scriitor autentic o anumită capacitate de a-şi cunoaşte personajele înainte de a le descrie, această cunoaştere fiind posibilă prin cunoaşterea lumii în care trăieşte. Personajele din „Cruciada copiilor” vin direct din lumea noastră, le întâlnim zilnic în situaţii de viaţă, mai mult sau mai puţin, similare celor din Cruciada. Nu le-am inventat eu. Eu nu am făcut decât să le favorizez intrarea pe scena ficţiunii mele. O dată ajunse acolo ele au început să acţioneze după felul lor propriu de a fi. N-am mai avut nici o putere asupra lor.

Cum va simtiti printre scriitorii de astazi? Mai credeti in ideea de
generatie sau grup literar?

Nu cred că astăzi conceptul de generaţie mai prezintă vreun interes în afara celui strict biologic. Există scriitori care practic, deşi fac parte din aceeaşi generaţie, sunt totuşi atât de diferiţi din punctul de vedere al operei lor. Conceptul de generaţie funcţionează foarte bine în perioade de constrângeri ideologice, faptul de a aparţine unei comunităţi de idei se constitue într-un un fel de dizidenţă faţă de poziţiile oficiale. Aceste opoziţii pot fi atât de natură politică, în acest caz, planul estetic constituind un fel de fanion în lupta cu ideologia de partid, sau de natură biologică, caz în care tinereţea este înţeleasă ca o opoziţie faţă de linia oficială reprezentată, în general, de scriitorii mai vârstnici, acceptaţi şi clasicizaţi deja de regim. Înainte de 1989 ideea de generaţie reunea scriitori care se inspirau sau se revendicau din experienţe de viaţă comune. În ultimii ani lumea s-a schimbat foarte mult, iar experienţele de viaţă nu mai seamănă atât de mult încât să se contureze în teme pe care o anumită grupare de scriitori ar putea să le trateze. Acest lucru este valabil, mai ales, în cazul prozei.

De unde vine aceasta credinta in posibila mantuire a lumii, intr-o
perioada dominata de scepticism si cinism, cel putin in planul literaturii?

Nu trebuie să mai înţelegem astăzi conceptul de „mântuire” în sens strict religios, o astfel de mântuire nu ştiu dacă ar mai putea fi credibilă în lumea contemporană, o lume care este tot mai puţin percepută ca o scenă pe care să ne exersăm şi să ne dezvoltăm credinţa într-o viaţă viitoare mai fericită. Când mă gândesc la ideea de mântuire, mă gândesc la orice tip de schimbare a omului, o schimbare care, în plan profund, să conducă la o evoluţie a gândirii, a mentalităţii sau chiar a sentimentelor omeneşti, care, de atâtea ori, sunt puternic încremenite în vechi prejudecăţi.

S-a discutat despre formula narativa aleasa de Dvs. in "Cruciada copiilor". Cum se traduce acest joc al planurilor narative la nivelul profund, al semnificatiilor romanului?

Eu consider că realitatea nu este niciodată biplană, astfel spus nu se manifestă într-o dimensiune cu coordonate fixe cu care, din când în când, să se intersecteze ceva care să funcţioneze ca un fel de destin personal sau colectiv şi, care, în raport cu acestea, să-i imprime alte direcţii decât cele iniţiale. Realitatea funcţionează în ritmul aproape imposibil de descris al unor procese concomitente şi imprevizibile care au loc şi care determină, uneori arbitrar şi echivoc, firul evenimentelor. În „Cruciada copiilor” am încercat să dezvălui puţin din mecanismele prin care realitatea îşi creează propria reţea de posibilităţi prin care ar putea să se „fixeze” într-o anumită istorie, şi nu în alta, a unor evenimente mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin mărunte, care determină, apoi, imperceptibil şi invariabil, cursul lumii. Trecerea de la o scenă la alta se petrece în cel puţin trei planuri distincte: gramatical (la un nivel sintactic sau chiar lexical), apoi simbolic şi, în sfârşit, ficţional, printr-un joc de intersectare a planurilor aparent paralele ale povestirii.